Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Interviu cu Parintele Ieromonah Savatie Bastovoi-2

Publicat la 2011-11-16 de Traian

- Da. Ce-i de făcut însă cu împietrirea inimii? Pentru că mulți dintre noi ne simțim în această stare de împietrire. Ne simțim că nu ne putem deschide nouă, nu ne putem deschide duhovnicului, nu ne putem deschide față de Iisus Hristos în rugăciunea noastră. Ne simțim așa cumva opaci față de toți și față de toate. De ce se ajunge la împietrirea inimii?
 
- Pentru părăsirea vieții bisericești, pentru călcarea cu bună știință a poruncilor lui Iisus Hristos. Împietrirea survine mai ales atunci când omul știind ce este păcatul, de bună voie calcă și nu spovedește. Îndată ce ai făcut-o, ca om, de bună voie, du-te și spune. Du-te acasă și plângi măcar, dacă n-ajungi la duhovnic. Nu repeta o dată, de două ori păcatul cu bună știință. Vei ajunge în împietrire și te vei întreba unde este Dumnezeu, că nu este. Să nu facem lucrul ăsta, pentru părăsirea poruncilor Domnului, pentru despărțirea de viața bisericească, lăsăm rugăciunea. Nu mai citim rugăciuni, nu mai citim psalmi, nu ne mai rugăm deloc, nu ne cercetăm duhovnicul, amânăm spovedania și întâlnirea cu duhovnicul sub diverse chipuri, cum am și spus: „Ei, am văzut că duhovnicul nu are timp, ei, ca n-am găsit un moment prielnic să-i spun tot”. Dar spune-n drum! L-ai prins de mânecă? Zii! Nu lăsa! Spune-i: părinte și-așa, și-așa, și-așa... Și te-ai ușurat. Așa că, pentru asta vine împietrirea. Și încet-încet tot printr-o spovedanie sinceră a toată împietrirea asta: „Uite ce-am făcut. M-am rușinat; părinte; atunci sau n-am ajuns, după aia am făcut așa”- cu inimă simplă. Să nu ne provocăm lacrimi la spovedanie care nu ne vin atunci. Să spunem așa cum este. Iată, părinte, asta și asta și asta am făcut. Și atunci părintele dezlegându-te: „Ia și începe din nou și nu mai fă alea!”. Apucă-te și puneți un progrămel de rugăciune sau fii în rugăciune. Să nu lăsăm rugăciunea din viața noastră duhovnicească din care ne hrănim, ca să nu cădem în împietrire. Că după ce-am căzut în împietrire greu ieșim, greu. Dar așa încet-încet, punându-ne program, puțină muncă și cercetarea duhovnicului. Cine-și părăsește duhovnicul - de acolo vine toată suferința. Cine ajunge să se rușineze de duhovnic sau să fugă cu vicleșug de el – „of ce bine că părintele nu are timp, că de fapt nu eram pregătit” - să n-avem gânduri de astea! Este un gând viclean de la vrăjmașul și în așa fel va lucra încât tu mai des o să vezi că părintele n-are timp și spui: „dar, părinte, sunteți obosit, poate vin data viitoare”. Nu da tu sfaturi duhovnicului! Spune-i ce ai de zis. Așa că, pentru asta ne vine împietrirea. Mai aproape de duhovnic, mai aproape de rugăciune, mai aproape de Dumnezeu!
 
- Da. O altă meteahnă, aș putea spune a multora dintre noi, este și cea a lenii duhovnicești. Când nu ai chef, cum se spune, n-ai chef de nimic și de nimeni, n-ai chef de rugăciune, de Dumnezeu, n-ai chef să mergi la Biserică. Ce înseamnă asta?
 
- Asta înseamnă că am fost luați în brațe cu totul de cel care este împotriva lui Dumnezeu. Iarăși pricinile sunt cam aceleași. Toate au un început și începutul ăsta, da este lenea, este uitarea, este nepăsarea. Noi întâi uităm cine suntem și la ce suntem chemați și ne legăm cu lumea aceasta și cădem în faptele ei. Dar după ce am căzut în faptele ei ne cuprinde o lene, așa încât cu anevoie ne mai întoarcem la celelalte. Și dacă zăbovim mai mult în această lene ne cuprinde deznădejdea de a ne mai întoarce la celelalte și atunci glasul ne șoptește că mai bine am continua astea ale lumii, măcar o bucurie să avem. Așa că omul, iarăși din uitare, din nepăsare și din lene cade, dar lenea îi vine pentru că nu este profund, nu se apleacă asupra sa ca să-și aducă aminte de moarte, ca să-și aducă aminte de ceea ce este el și atunci s-ar nevoi ceva mai mult și atunci ar lăsa lenea, uitarea, uitarea de sine și ascultarea de glasul lumii acesteia cu toate prostiile ei. Să nu ne prea amestecăm in cele ale lumii pentru că este un duh de mare trândăvie care se propovăduiește le televizor, la radio, cu toate reclamele astea, o mare trândăvie și curvie și deșertăciune, dar în primul rând trândăvia asta deșartă: „Du-te... vai... reclame... merg la mare, merg la munte”. Dar din care bani mergi tu la mare și la munte? Asta nu gândești tu atunci. Dar începe a visa deșertăciunile acestea și stă în patul lui și trândăvește pentru că îl arată pe ăla la televizor care trândăvește la fel ca el și cade în duhul lumii, în duh de trândăvie ucigașă, care să nu-l îmbrățișăm. Toată comoditatea asta a lumii occidentale care se înfățișează în reclame nu este nimic altceva decât o hrănire și o întreținere a trândăvirii care este în noi, în om, în omul leneș și în grași, cum este în psaltire: „Mâncat-au și s-au închinat toți grașii pământului, înaintea Lui vor cădea toți cei ce se coboară în pământ” (Psalmul 36, 27). Gras nu numai în sens biologic, dar așa ne îngrășăm noi și ne săturăm noi de toată spurcăciunea lumii asteia. Și să ne mai ferim de ele, dacă tot suntem ai lui Hristos și ne-am osebit în ceata lui. Să ne mai ferim de televizoarele astea, de porcăriile care ne stau în cale, de pretutindeni care ne asaltează și atunci socotesc că vom mai scăpa și de lenea asta, ca să știm, să nu uităm ai cărui duh fii suntem, cum spune Mântuitorul: „Suntem fiii Duhului lui Hristos” care n-are nimic amestec cu lumea aceasta. Și așa încet-încet scăpăm: „Depărtează-te de rău și fă binele!” (Psalmul 36, 27). Înainte de a face binele cel bisericesc, duhovnicesc, să ne depărtăm măcar de răul lumii acesteia, osebiți-vă și atunci să înaintăm. Dar până nu vom ieși din răul lumii cum vom putea lupta cu lenea, cum ne vom putea ruga, dacă suntem acolo, în mijlocul lor. „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor și în scaunul pierzătorilor n-a șezut” (Psalmul 1, 1). Fericiți toți cei care iau în serios acest cuvânt și îl fac.
 
- Cuvântul este foarte important, important să avem cuvintele lui Iisus Hristos, dar iată, părinte, ce vedem, dar mai ales ce auzim vorbindu-se e parcă contrariul, și anume vorba asta in zeflemea, sau ironia care o întâlnești la tot pasul și la oamenii din biserică și la oamenii care nu sunt în biserică. Ironia asta nu pervertește puterea cuvântului și nu te disprețuiește pe tine cel care ironizezi sau pe care ironizezi?
 
- Trebuie mare atenție cu ironia pentru că uneori ne folosim de ea, pentru că mai bine dacă vrem să ironizăm să ne învățăm de la Iisus Hristos. În unele locuri a făcut-o și el pentru că oamenilor s-a adresat și le-a zis: „N-am venit să chem pe drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință” (Matei 9, 13). Adică, voi care vă credeți drepți, n-am venit pentru voi, stați liniștiți - a ironizat. Dar uitați-vă scopul este mântuitor. Dar noi ironizăm pentru a ne pune pe noi în valoare, pentru a ne arăta ascuțimea minții noastre. Că noi ne-am arătat că, vai, mai știm și asta și asta și l-am batjocorit pe celălalt de lângă noi, l-am ucis, l-am ucis, pentru că nu l-am spus pentru a-l zidi. Atunci aceasta nu este de nici un folos. Să fim cu mare băgare de seamă pentru că într-adevăr toate glumele, toate ironiile pe care le facem ne deșartă cuvintele de sens, de puterea lor pe care o au și ajungem în nimic, ajungem noi înșine o ironie, încât nici noi nu mai știm cine suntem de fapt. Așa că, să nu ajungem la asemenea cuvinte pentru că ceea ce vorbim socotesc că și suntem.
 
- Preacuvioase Părinte Savatie, o altă problemă a vremurilor noastre este împrăștierea minții. De ce ajunge omul în situația aceasta și ce e de făcut ca să se adune întru sine, să-și facă rânduială din nou în minte?
 
- Am mai zis, eu cred că prima treaptă, și asta ne-o spune David, asta ne-o spune Scriptura, este să ne îndepărtăm de la rău. Înainte de a încerca a face binele, acest mare bine care este în neîmprăștierea minții, când neîmprăștierea minții vine din regăsirea și restabilirea integrității noastre ca făptură care suntem alcătuiți din trup și din duh și când duhul stăpânitor își reia locul lui cel drept în alcătuirea noastră, când nu se mai împrăștie devine ceea ce este el, devine puternic, devine stăpânitor. Așa că până a ajunge la acest mare bine trebuie să ne îndepărtăm de răul în care ne aflăm, în mijlocul căruia trăim și zăcem, răul lumii acesteia din care și noi facem parte pentru că și noi suntem în lumea aceasta și mai ales noi suntem lumea aceasta. Să nu uităm să ne îndepărtăm, am zis simplu vorbind, de la toate lucrurile astea care nu ne aduc nici un folos. Primul lucru să întrebăm la ce ne folosesc și zic aici ceasurile pe care le petrecem la televizor. Întreabă-te la ce-ți folosesc și dacă nu le găsești vreo utilitate, nu mai fă. Când te duci încolo sau încoace, întreabă-te de ce mergi și unde mergi și până la urmă care este finalitatea. Nu este nici o finalitate. Nu le mai fă și adună-ți tu timpul tău, fii stăpân pe timpul tău. Tot timpul ăsta umple-l cu ceva, dă hrană bună minții, pentru că mintea ta cu ce o vei hrăni, aceea va fi, că este ca o moară, dar este și liberă și are puterea de la Dumnezeu, ca dovadă a nemuririi și stăpânirii sufletului nostru, are puterea de a umbla într-o clipită: acuma-i la stele, acuma-i la mare, acuma-i la capătul lumii, acuma-i la un om sau la celălalt. Are flexibilitatea și puterea de a umbla unde vrea. Ăsta este sufletul nostru și socotesc că acolo unde este mintea noastră, acolo este sufletul nostru, și acolo unde este sufletul nostru suntem noi. Așa că să fim cu băgare de seamă. Tocmai din această cauză cu atâta asprime vorbesc Părinții despre împrăștierea minții, tocmai din această cauză Iisus Hristos ne spune că cel care a fost cu mintea după o femeie a și păcătuit cu ea, tocmai pentru că mintea noastră este din sufletul nostru și unde umblă mintea noastră acolo sufletul nostru și noi întregi suntem. Din cauza asta ce hrană dăm minții noastre, mintea noastră are puterea și însușirea de a se mula după toate ce le vede și le trăiește atunci să scoatem din ea toată spurcăciunea, să nu mai hrănim pentru că noi înșine avem destulă spurcăciune, care va hrăni mult timp mintea noastră în așa fel încât nu o vom putea stăpâni, chiar de ne vom duce în pustie. Ce să mai zic dacă noi tot timpul hrănim cu cele din jurul nostru. Să scoatem cât putem toată prostia televizoarelor. După asta, cu oamenii deșerți să nu ne mai întâlnim, să n-avem amestec cu oamenii deșerți care nu ne vorbesc nouă cele bune, care caută deșertăciunea lumii acesteia, pentru că la fel ca și ei vom fi. „Cu cel înțelept, înțelept vei fi, cu cel cuvios, cuvios vei fi, cu cel îndărătnic te vei îndărătnici”. Și asta o vedem noi. Oamenii răi, prieteșugurile rele strică obiceiurile bune, spune Apostolul Pavel. Dar era o zicală încă de la grecii vechi, așa încât să urmăm acest drum și așa să ne regăsim pe noi și să avem confort psihologic, duhovnicesc pentru a ne păzi mintea noastră în cele bune hrănind-o în locul hranei vechi cu cuvinte din Sfânta Scriptură.
 
Să citim Sfânta Evanghelie zilnic, să citim din Psalmi, să citim din tâlcuirile la Sfânta Evanghelie, pentru că nevoie este minții păcătoase și minții robite de patimi să înțeleagă cuvântul Evangheliei. Să citim tâlcuirea Părinților care au făcut-o pentru noi, cei mai greoi la minte. Și așa hrănindu-ne mintea, făcând prietenii duhovnicești cu oameni duhovnicești, în primul rând apropiindu-ne de duhovnic, fiind mai des în Biserică, dar și acasă în Scriptură, dar încet, încet osebindu-ne, însingurându-ne, în așa fel încât și mintea noastră urmând voinței noastre se va unifica și va ajunge la neîmprăștierea, cea care nu este altceva decât distrugere și această împrăștiere este moarte sufletului, descompunerea sufletului, așa cum putrezirea trupului este descompunerea trupului, așa împrăștierea minții este descompunerea și ceea ce ar putea fi putrezirea sufletului, a duhului nostru. Să nu lăsăm viermișorii ăștia să ne ia, ci să-i smulgem și să-i aruncăm, să-i băgăm la oțet sau la ce știm, care este postul, nevoința, toată asprimea și în așa fel ne vom salva duhurile noastre și cu alifia împărtășaniei, ele își vor reveni și vor fi vii.
 
- Da așa este. Însă ne atrage atenția Sfântul Serafim și Cuviosul Siluan, mai aproape de noi, că și postul și nevoința și privegherile nu-s decât mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt. Vreau să vă întreb, părinte, pentru că resimt lucrul ăsta la tot pasul, în mine, la cei de lângă mine: De ce creștinul, fie creștinul ortodox, nu mai caută Duhul Sfânt, nu-l cunoaște pe Duhul Sfânt.
 
- Tocmai pentru că, am zis, oamenii s-au amestecat cu lumea și cu faptele lumii acesteia și-n loc să ducă biserica în lume - „Cu pace să ieșim” - în loc să ducă ei duhul păcii pe care îl primim de la Iisus Hristos în Sfânta Liturghie, să-l ducă-n lume, au adus lumea în biserică. Și în acest fel ne-am încălzit așa de binișor cu toată spurcăciunea lumii, încât neavând învățători care să ne spună că nu aceasta este viețuirea pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu, am luat de bună și am considerat că ăsta este creștinismul, dar creștinismul este ceva mult mai adânc, mai răscolitor. Așa că dacă oamenii au ajuns să nu mai caute pe Duhul Sfânt, este pentru că socotesc că ceea ce au ei este suficient, și că ce fac ei este chiar creștinismul și viața bisericească. Dar se înșeală amarnic. Pentru că sunt mulți așa, da sunt mulți așa, dar Ioan Gură de Aur atunci când a fost întrebat: „Dar ce noi nu ne vom mântui? Numai călugării cei din munți?”. Și Ioan Gură de Aur cu multă ironie duhovnicească le spune: „Dar cine-a zis că toți se vor mântui?”. Așa și noi, să nu cădem în ispita autosuficienței, că ceea ce facem noi este ceea ce trebuie chiar dintru început, să lăsăm la o parte sfinții, să lăsăm la o parte Sfânta Evanghelie și să nu cădem în ispita de a spune: „Aceasta a fost cândva, astăzi nu se poate, sunt alte vremuri. Atmosfera culturală ne impune un alt fel de trai și de a vedea lucrurile și credem că și Biserica este timpul să se adapteze și să nu mai fie așa de închistată”. Așa că din cauza ispitei acesteia prostești, oamenii ajung să nu mai caute pe Duhul Sfânt și ajung să-și irosească viața. Se ostenesc, se scoală dimineața, merg la biserică, măcar singura osteneală pe care o fac, dar o fac degeaba pentru că nu știu de ce o fac. Așa că să ne întoarcem, să lepădăm prostiile astea de la noi și să primim Evanghelia și sfinții chiar dacă noi vedem că nu facem ceea ce citim, vedem că ne mustră ceea ce citim, și chiar dacă nu vrem să începem a face, dar măcar să nu spunem: „Astea-s prostii din patericuri, povești, așa ceva nu se poate face”. Dar să spunem: „Eu nu pot face, dar fericiți cei care au făcut. Rugați-vă pentru mine, sfinților Macarie, Arsenie, care puteați să stați în stările astea. Eu nu pot”. Dar cinstește pe Sfinții lui Dumnezeu. Nu da cu piciorul, așa încât ajungi pe la facultate și sunt profesori care spun că patericurile astea-s invenții. „Cum nu poate face așa? Ce-s cu proștii ăia că or stat în Lavra la Pecerska și s-or închis așa? Oare Dumnezeu vrea așa ceva?”. Bine tu nu poți face asta, dar nu huli. Și zic, este un bun început că „duhul umilit și smerit Dumnezeu nu-l va urgisi”. Nu zic acuma ca toți să ne apucăm să facem, bine ar fi, dar totuși Dumnezeu nu ne-a cerut să stăm pe stâlpi. Este adevărat că nu ne-a cerut să stăm pe stâlp, e adevărat că nu ne-a cerut să stăm zece ceasuri în picioare. Toate astea sunt adevărate și nimeni nu ne cere și nici până astăzi nu le cere. Omul le-a făcut de bună voie, dar să nu-l hulesc pe cel care le-a făcut. Când am văzut că Dumnezeu a binevoit în el, îi văd moaștele, mă închin la ele, să nu hulesc Duhul Sfânt, chiar dacă eu nu voiesc să fac (urmez) asta. Și este un bun început și socotesc că Dumnezeu va căuta la inima smerită. Asta-i viața. Și Dumnezeu dă Duhul Sfânt, Cel pe care nu-l caută creștinii noștri, pentru o astfel de atitudine decentă măcar, cuvioasă. Pentru că este moștenirea Bisericii la care tu mergi, moștenire de mii de ani și dacă tu așa de ușor o calci în picioare, de ce mai mergi la biserica asta? Dacă socotești că ea 2000 de ani a greșit, de ce mai mergi la ea?
 
- Ați pomenit de Sfinți și îmi vine în acum în minte un cuvânt de la Cuviosul Paisie Aghioritul, un sfânt al zilelor noastre, care spunea că mulți sfinți ar fi dorit să trăiască în vremurile noastre ca să se nevoiască. La ce credeți că făcea referire Cuviosul Paisie?
 
- Tocmai la starea pe care am descris-o, că a intrat duhul lumesc în Biserică, că ni se vorbește despre împărtășanie ca despre un pericol pentru viața noastră. „Vă împărtășiți și o să vă îndrăciți” - auzi astfel de expresii de la preoți. „Să nu se împărtășească așa des să nu se îndrăcească”. Și astfel de nebunie care bântuie în mințile noastre, timpul nostru și cu adevărat este o mare nevoință să faci cele ale Domnului astăzi în Biserică și să rabzi toată tensiunea celor îndreptați cu antenele lor de nici nu știu cum să-i numesc, care te văd și cum ai pășit, cum te-ai întors: „Ăsta-i ăla care se împărtășește, ăsta-i ăla care ce l-o apucat, se roagă noaptea. Sunt nebuni ăștia. Ăsta e așa...” socotesc că asta este o nevoință ca să rabzi toate, să vezi toate astea, să duci durerea asta în inima ta pentru că este Biserica pe care a lăsat-o Hristos oamenilor, este Biserica pe care Iisus Hristos a agonisit-o cu scump sângele Său. Și această Biserică ce-am făcut noi dintr-însa și ce facem? Durerea pe care o duci în vremurile noastre, tocmai pentru vederea a ceea în ce trăim este nevoința la care cred că se referea Sfântul Paisie Aghioritul. Pentru că, cu adevărat, și aceasta este mai mare, ne spun părinții, decât toate nevoințele și pustniciile celor vechi, care trăind într-un oarecare confort bisericesc erau păziți de episcopii care făceau sinoade în care luau niște hotărâri bune, în care erau atâția sfinți adunați la o grămadă în toate pustiile, pe care noi îi cinstim acuma. Și îi cinstim: cei 20.000 de mucenici. Mă gândesc acum să vină o prigoană, de unde scoatem noi 20.000 de mii de mucenici? Vă dați seama ce vremuri. Nu zic că erau mai bune, dar se vede că era altă atmosferă. Nu zic că era o Biserică mai bună, era o atmosferă care noi astăzi n-o mai avem și viețuirea astăzi ni se socoate nouă nevoință desăvârșită și suficientă dacă nu vom cârti, dacă nu ne vom sminti și dacă nu ne vom ridica împotriva Bisericii și nu ne vom osebi de adunarea din care facem parte, cu toate smintelile acestei adunări, că mulți au ispita de a se osebi văzând păcatele preoților și ale ierarhilor, cad în ispita de a se osebi și de a face biserică aparte. Și avem din astea.
 
Dar cei care înfruntă și rabdă cu smerenie și cu rugăciune și cu dragoste, tot ceea ce noi facem și cei din jurul nostru, această nevoința pe care mulți sfinți poate și-ar fi dorit-o și de aceea socotesc că trăim un timp care nu este lipsit de sfinți. Avem mulți sfinți pe care nu-i cunoaștem, tocmai pentru că trăim în vremea în care sfinții nu sunt cinstiți, pentru că dacă Sfântul Simeon Noul Teologul și l-a cinstit deodată, încă nu murise bine părintele lui duhovnicesc, Simeon a și început să-i facă slujba. Noi astăzi avem mulți sfinți printre noi și moaștele de acuma le știm, și totuși nu cinstim și spunem: „Numai nu sfinți la noi astăzi, noi suntem cei mai mari sfinți. Cutare, cutare și cutare. Noi vă arătăm etalonul sfințeniei... domn profesor și așa mai departe”. Așa că este un timp în care trebuie mare nevoință în care să rabzi cu înțelepciune.
 
- Cum vedeți vremurile astea pe care le-ați descris și caracterizat atât de bine? Seamănă ele cu vremurile de pe urmă, cu vremea cernerii?
 
- Fără îndoială că este o vreme a cernerii. Văd toți și ne spun și părinții noștri care-i mai avem și bătrânul meu Selafiil (trecut între timp la cele veșnice) și Părintele Rafail Noica mi-a zis că a fost în Sfântul Munte Athos la Părintele Iosif Vatopedinul (născut și el între timp, în viața cea cerească și veșnică) și același lucru spune, că nu mai este vremea pentru a lucra nimic. Este vremea pentru a ne ruga și a ne păzi, a aștepta, pentru că fără îndoială este vremea cernerii și fiecare dintre noi să se simtă în această sită care-l clatină de colo în colo. Iaca-iaca o gaură prin care poate cade și tot ne ridicăm iarăși și iarăși, pentru că se cerne și noi vedem pe noi înșine și pe frații noștri câți cad din Biserică, câți cad în plasele lumii acesteia. Și fiecare dintre noi știe și cunoaște astfel de oameni. Așa că se ne rugăm și să ne păzim. Este vreme grea, este vremea libertății în care fiecare este lăsat să facă ceea ce vrea și de va voi să facă bine, bine va face, dar va voi să facă rău, rău va face, nu-l oprește nimic. Înainte erau legi care-l opreau. Acuma legile se ridică chiar și a lumii acesteia pentru că se îngăduie lucruri pentru care mai înainte se făcea pușcărie (nota autorului: cum ar fi avortul, homosexualitatea și pedofilia. În Republica Moldova, de exemplu, vârsta permisă a relațiilor sexuale liber consimțite a coborât de la 16 la 13 ani, ș.a.), acuma iată nu se mai face și cred că încet-încet se vor ajunge la libertăți și mai mari încât cine va voi să facă rău îl va face și cine va voi să facă bine, va face, după cum avem și în Sfânta Scriptură la Apocalipsă: „Cine vrea să se spurce, mai spurcă-se și cine să se sfințească, mai sfințească-se”. Așa că și pe noi Dumnezeu să ne ajute să vedem în care parte mergem, veghind asupra noastră înșine să lucrăm pentru că liberi suntem și de la Dumnezeu și de la oameni să lucrăm ce vrem.
 
- Ați spus că este vremea de rugăciune. Ori spuneați mai înainte, constatăm și noi că totuși omul nu-și face vreme de rugăciune. Cum poate totuși omul acesta al veacului XXI care putem să-l caracterizăm ca omul cu agendă plină, are o agendă în fiecare zi, cumva impusă de context sau el și-o umple și spune nu mai am timp. Dimineața nu am timp că de abia mă pot trezi, seara sunt frânt de obosit. Totuși cum se poate ruga? Există o șansă, o posibilitate, o alternativă pentru omul prins în atâtea lucruri să se roage. Și cum să se roage?
 
- Fără îndoială, de aceea am și zis, oamenii aceștia cu agenda plină, îi vedem stând la televizor câte două ceasuri, patru ceasuri, cinci ceasuri, fără să bage de seamă și zic destul îi este să scoată televizorul și timpul ăla de la televizor. Un ceas, jumătate de ceas pe zi să se roage și socotesc că, cu timpul vom vedeam că avem mult mai mult timp pentru rugăciune. Sunt o mulțime de lucruri pe care noi le putem scoate din viața noastră fără ca viața noastră să devină mai săracă. Și dacă vom umple aceste goluri lăsate de lucrurile deșarte cu o rugăciune, viața noastră va fi și mai plină și vom avea și limpezimea de a alege și de a cunoaște ce trebuie să facem în toată ziua, așa fel încât nu vom mai avea nevoie de agendă, vom ști ce trebuie să facem și nu va mai fi împrăștierea asta. Din cauza împrăștierii omul are nevoie de toate astea. Să cunoască mai bine ce are de făcut. Dar asta și prin rugăciune, puțină rugăciune. Să nu lase chiar nimic. Dimineața dacă s-a sculat, nimeni nu-i spune să facă jumătate de oră de rugăciune. Cinci minute, dar trei minute, dar un minut să spui: „Binecuvântat ești Dumnezeul nostru”. Să facă o închinăciune din toată inima lui, să-i facă o spovedanie: „Doamne lumea aceasta o aleg în loc de Tine, că iată te las și ies în lume, și iarăși nu mă rog. Binecuvintează Tu toate intrările și ieșirile mele și cunoaște cine sunt eu și neputința mea și ajută-mă să ies odată din toate astea în care mă aflu”. Destul îi este lui jumătate de minut de va face o spovedanie de-asta din inima lui și va ieși, socotesc că Domnul și peste zi îi va trezi suspinul ăsta în inimă și seara când ajunge să spună: „Doamne toată ziua am dat-o lumii acesteia și în deșert am cheltuit ziua că am putut să stau cu un om la vorbă două ceasuri și în stradă m-am întâlnit cu unul și jumătate de oră am vorbit. Nici nu am băgat de seamă cum o trecut, dar Ție nici trei minute nu ți le dau, pentru că așa sunt eu. Caută spre mine, învață-mă, ajută-mă să ies odată și odată și să nu mor așa”. Zii așa și fă cruce la pat cu toată neputința ta, cunoscându-ți smerenia, nu ascunzându-te de Dumnezeu cu rușine îngâmfată ca Adam, că „vai iar nu-mi fac pravila”. N-o vrut Dumnezeu pravilă de la tine, dar spune ce-ai mai făcut, zii ce mai simți și cere binecuvântare peste tine. Nu te rușina.
 
Nu zi că Domnul nu mă va binecuvânta pe mine care nu-mi fac pravila. Cere și Domnul te va binecuvânta și când vei cunoaște asta, vei suspina și vei plânge și vei binecuvânta pe El și așa încet vei ajunge să simți nevoia să mai stai cu acest Dumnezeu bun și iubitor de oameni care toate ți le iartă și te așteaptă cu blândețe adâncă și înduioșătoare, pe tine cel care nu-i acorzi nici o importanță și vei sta cu El și atunci aceasta nu va mai fi o problemă și astfel de întrebări vor dispărea, că Duhul te va învăța ce este rugăciunea. Asta să facem. Lăsați, scoateți de tot pravile din mintea voastră dacă ele vă împovărează și vă despart de Dumnezeu și „mărturisiți-vă Domnului că este bun, că în veac este mila Lui”. Faceți asta dimineața, seara și de câte ori vă aduceți aminte de El și El nu ne va uita.
 
- Preacuvioase Părinte Savatie, credința noastră este o credință a bucuriei și cu toate astea vedem că marea majoritate a creștinilor noștri sunt așa mai posaci, mai posomorâți, triști aș putea spune. Cum poate un creștin, sau ce trebuie să facă ca să redescopere bucuria credinței în Hristos, bucuria vieții în Hristos?

 
- Trebuie să-l cunoască pe Hristos și să nu mai trăiască în închipuirile minții sale, ca și aseară când a afirmat cineva că „în Ortodoxie eu deznădăjduiesc, mă duc la alte confesiuni” ... . Asta pentru că n-ai cunoscut ce este Ortodoxia. Nici nu știi în care Biserică mergi și de ce mergi acolo, pentru trândăvirea și trăirea, înțepenirea în mintea noastră, în formele noastre, ne apropiem de biserică pradă de aceste forme.
 
Să-l cunoaștem pe Iisus Hristos Cel care a sfărâmat legea pentru a ne da nouă vremea harului și a dragostei și dacă și așa te împovărează și obosești și nu-ți este de nici un folos, încearcă și fă ceea ce vrei tu să faci. Cum vrei să te rogi? Vreau așa că uneori părinte citesc mai bine din psalmi. Dar citește mai bine din psalmi. Fă ceea ce-ți este în duh. Azi așa, mâine așa și vei avea bucurie, vei avea bucurie. Cunoaște pe Iisus Hristos, apropie-te de El! Te obosesc formele, dar roagă-te și mergi, mergi cum știi. Să nu cazi! Cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Ați luat un duh al slobozeniei, un duh al libertății. Numai că libertatea voastră să nu fie spre păcat, spre plinirea patimilor trupești”.
 
Așa că în acest duh al slobozeniei trebuie să umblăm. Citiți. Eu văd, creștinii noștri nu citesc deloc, sau foarte rar, Epistolele lui Pavel, Epistolele Apostolilor care ne învață viața duhovnicească și bisericească. Asta sunt Epistolele: felul de-a ne ruga, felul de-a ne purta, felul de-a posti, cum postim, cum facem. Ne spune Apostolul Pavel: „Cine postește pentru Domnul postește, cine nu postește pentru Domnul nu postește”, cine face una, dar vezi cugetul tău ce spune. Fă înainte de a face un lucru înțelegere cu Dumnezeu, un legământ: „Doamne Tu știi că mă duc la omul acesta sau că gust din această mâncare, dar asta ca să nu-l supăr pe el”. Dar vezi cugetul tău. Dacă așa este în cugetul tău fă-o, dar nu te mai tulbura și orice alt lucru de la oameni care nu mai fac legământ cu Dumnezeu, dar cu cărticelele de sfaturi duhovnicești pe care le citesc și atunci suferă, pentru că într-un loc scrie așa, dar în alt loc scrie așa. Și de ce părintele cutare zice așa, dar părintele așa, pentru că sunt în duhul libertății, cel al noului legământ. Unul are dreptate și celălalt are dreptate, dar tu ce alegi? Problema este de tine. Tu, cine ești? Care sfat ți se potrivește ție? Tocmai, iarăși ne întoarcem, pentru că nu te cunoști pe tine, suferi, pentru că nu știi care sfat să alegi, pentru că nu știi cine ești tu. Așa că să ne întoarcem la noi și vom avea bucurie, mergând cu mai multă îndrăzneală, îndrăzneală pe care am avut-o în lume, până la a veni în Biserică când am lăsat-o la poartă și am îmbrăcat toată uscăciunea asta, care este străină de Ortodoxie. Asta nu este Ortodoxie. Nu așa a fost Biserica. Am moștenit acum câteva secole, tocmai de care nu ne sunt proprii nouă și vin și se bat cu pumnul în piept și zic: „Uite ăștia aduc modernism și ne calcă nouă ceea ce ne-or lăsat părinții noștri. Da părinții noștri ne-or lăsat, avem de două sute de ani toată moștenirea asta, uscăciunea asta”.
 
Să ne întoarcem la Sfânta Evanghelie, la Sfinții Apostoli, la slujbele noastre bisericești. Dacă le vom citi, vom fi mai atenți la Liturghie, chiar și la Vecernie și la rugăciunile care le avem. Sunt minunate și să ne învățăm din ele. Să mai citim din Sfinții Părinți, din Ioan Gură de Aur, din Grigorie de Nyssa, din toți care-i avem. Să nu-i lăsăm. Ortodoxia are o mare bogăție. Nu se termină prin a învăța să pui lumânare în partea dreaptă sau în stânga. Nu s-a terminat Ortodoxia cu un carnețel din ăsta. Așa fac ăștia cu sectișoarele lor care fac cursuri și într-o lună ești propovăduitor, poți să vestești Evanghelia la toată lumea. Dar la noi nu se termină. Noi toată viața avem ce învăța, avem o moștenire, avem Sfânta Scriptură. Să le cercetăm și socotesc că de acolo multă bucurie vom trage. Vom căpăta libertatea pentru că autoritățile la care vom face referință nu vor fi părintele cutare sau cutare, vor fi Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile și mai presus de toate, Iisus Hristos. Dar pentru că nu știm Scriptura, nu citim, pentru că nu știm, atunci ne poticnim în diferite sfaturi și practici care le vedem în jurul nostru și ele atunci când nu se potrivesc sufletului nostru suferim și nu avem cu ce să ne apărăm. Nu avem replică, pentru că noi am fost obișnuiți și trăim într-o lume în care întotdeauna trebuie să ai o replică. Gata trebuie să ai un as în mânecă. Așa că asul în mânecă îl vom avea dacă vom citi și vom cunoaște și vom fi mai odihniți, dar nedespărțiți de duhovnic, ca duhovnicul să acopere toate. Și dacă vrei să ai bucurie, roagă-te Domnului ca să-ți dea un duhovnic pe bucuria inimii tale, pe voia inimii tale, căci aceasta ne învață și aceasta este duhovnicie. Așa făceau părinții, se duceau și-și căutau duhovnic și se lipeau de duhovnic. Nu veneau și nu erau mâhniți așa, nu erau obligați să se spovedească la cineva anume. Așa că să ne întoarcem la ceea ce este Biserica și să nu mai rămânem în mustrările noastre de cuget că nu ne sunt de folos.
 
- Preacuvioase Părinte Savatie ați spus la un moment dat că în zilele noastre Sfinții nu mai sunt cinstiți. Însă tot în dialogul nostru ați spus că există sfinți printre noi și credem că există și pentru acești sfinți, știm că Dumnezeu ține lumea și ne ține și pe noi în viață. Acum aș vrea să vă întreb, este o întrebare poate personală: De ce sfânt sau sfinți sunteți Sfinția voastră mai apropiat și ce folos aveți din această apropiere, această legătură pe care o aveți cu acești Sfinți?
 
- Mai întâi cu Apostolul Pavel și cu Sfântul Ioan Gură de Aur, apostolul pentru învățătura dragostei și a libertății, Pavel care ne-o dă atât de clar și de limpede și cu atâta putere, pe înțelesul nostru, dacă vom citi Epistolele vom găsi. Pentru că a fost iubit și a iubit pe Iisus Hristos. Și pe Ioan Gură de Aur pentru Liturghie și pentru că este în același duh și de același legământ și prietenie cu Pavel, pentru că-i avem și împreună îi cinstesc pentru Liturghie și pentru dragoste, și pentru pogorământul și înțelepciunea cu care au lucrat cu păcătoșii, care reieșea din dragostea pe care-o aveau și dragostea era de la Iisus Hristos, care a venit să ne mântuiască pe noi, pentru jertfa cu care s-au jertfit pentru Biserică și pentru aproapele lor, și pentru că ceea ce au vorbit au și făcut și ne sunt nouă pildă tuturor. Socotesc că strălucesc în Biserică marii noștri luminători și nu în zadar Iisus Hristos ne-a lăsat Liturghia de la Ioan, în felul în care el ne-a potrivit-o. Acesta este mare, mare sfânt și stâlp al Bisericii dacă Iisus Hristos a binevoit ca jertfa Lui să fie adusă așa cum a rostit-o și a trăit-o în inima lui Ioan, în multe locuri. În primul rând. După asta mulți călugări: Antonie cel Mare, Sfinții Părinți din Pateric, Antonie, Pahomie sau alții pe care-i pomenesc cu multă dragoste. Mai am și câțiva Sfinți nebuni (pentru Hristos): Sfântul Simeon cel nebun, Alexie, Andrei cel Nebun, toți sfinții ăștia, Moise Arapul, toți sfinții ăștia mari, am o mulțime, mai ales din cei care de multe ori, stau și mă gândesc, lumea îi lasă la o parte, pentru că pe Sfântul Ioan puțini îl cinstesc, deși merg la Liturghia lui. Tocmai pentru că ne-am ferit de Liturghie îl pomenim dar nu știm cine a fost și ce-a făcut. Sfântul Apostol Pavel, da Sfinții Apostoli Petru și Pavel îi prăsnuim vara și atunci mergem la multe hramuri. Dar nu-i citește nimeni Epistolele. Sfinții pustiei și Antonie, și toți sfinții, puțini le știu. Avem alții câțiva, dar eu i-am iubit și m-or ajutat în toată viața mea și în tot ceea ce fac și mulțumesc lui Dumnezeu că ni i-a lăsat și pentru învățătura pe care ne-au lăsat-o ei și felul de-a înțelege drept Biserica și Evanghelia, moștenire fără de care eu nu știu ce-ar fi fost astăzi dacă n-am fi avut pe Pavel care să ne tâlcuiască viața noastră bisericească, și pe Ioan să o ducă mai departe și pe toți care din duhul lor și duhul lor, pentru că este același duh al lui Iisus Hristos, trăiesc în lumea asta.
 
- Dintre Sfinții și Părinții contemporani care vă sunt cei mai apropiați de suflet?

 
- Sfântul Siluan, Părintele Sofronie, pentru că este același duh, de fapt e același și alții nu prea știu eu mulți. Dar mai întâi de toate, părintele meu, pentru că eu socotesc că e un părinte mare și un sfânt al lui Dumnezeu deopotrivă cu sfinții cei care sunt în ceruri și ca unul trecut printre ei e bătrânul meu Selafiil, pe care-l iubesc deși pentru mulți este sminteală pentru că oamenii au încetat să mai trăiască duhovnicia așa cum trebuie. Fiecare dacă-l va vedea pe duhovnicul său ca pe un sfânt, ca pe cei din ceruri, nu va greși, dimpotrivă bine va face și dacă va lua cuvântul lui ca din gura lui Dumnezeu. De aceea o zic cu toată dragostea și că asta mi-i părintele unul dintre sfinții care trăiesc astăzi și pe care eu îl cinstesc și mulțumesc lui Dumnezeu de binecuvântarea de a mi-l fi dat în cale și cel mai mare dintre toate darurile care mi le-o dat Dumnezeu este că mi l-a dat pe părintele Selafiil care să mă binecuvinteze și să mă călăuzească. Cel mai mare dar al nostru să-l știm este ca Dumnezeu să ne dea un părinte duhovnicesc care să ne nască în duh, căci spune Sfântul Simeon Noul Teolog, care mult vorbește despre duhovnicie că așa cum în viața trupească nimeni nu se poate naște fără un părinte (trupesc), în viața duhovnicească tot nimeni nu se poate naște fără un părinte (duhovnicesc). Cine s-a născut, în duhul s-a născut, pentru că un părinte care avea duh le-a dat acest duh și i-a născut. De aceea cel mai mare dar este, spune Sfântul Simeon, cred ca chiar mai mare decât Botezul, căci mulți s-au botezat, dar neavând călăuzitori s-au pierdut, deși pare smintitor, dar acesta este botezul cel adevărat și nașterea în duh adevărat este de la părintele duhovnicesc, spune Sfântul Simeon, care nu este altceva sau ceva mai mult decât Botezul, dar reiese din el și împlinește și împreună lucrează pentru că așa este Biserica și Iisus Hristos nu ne-a lăsat Botezul fără duhovnic și duhovnicii fără botez. De aceea asta zic și mulțumesc lui Dumnezeu. Și alții am văzut, am știut, dar lumea se smintește să audă de sfinți printre noi. Dar mai sunt alții pe care eu îi cinstesc, dar despre care încă, poate nu pot spune.
 
- Preacuvioase Părinte Savatie, acum, la finalul dialogului nostru, pentru care vă mulțumesc in mod deosebit, dorindu-vă să aveți în continuare perte de mult spor și de multe împliniri duhovnicești, aș vrea să vă întreb dacă cineva dintre cei care ne citesc aceste rânduri, ziditoare de suflet, și-ar pune întrebarea și v-ar pune întrebarea în duh: „Ce să fac părinte ca să mă mântuiesc?”. Ce ați răspunde?
 
- Iubește pe Dumnezeu din toată inima ta și din tot cugetul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți și te vei mântui!...
 
Dialog de suflet, realizat la Chișinău de Stelian Gomboș

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...TAMPLARIE PVC, CARAMIZI ECOLOGICE...Vezi aici!
www.piataaradului.ro
  Mutari ap.1, 2, 3, 4 cam., sedii firme, mobil...Vezi aici!



Alte interviuri