Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Interviu cu Parintele Ieromonah Savatie Bastovoi-1

Publicat la 2011-11-16 de Traian

Când nevoia celuilalt este nevoia mea, când bucuria celuilalt este bucuria mea, când celălalt este eu și toți întru toate Hristos. Asta socotesc eu că înseamnă să fim una – dialog duhovnicesc și de suflet ziditor, cu Preacuviosul Părinte Ieromonah Savatie Baștovoi...
 
Părintele Savatie Baștovoi este o personalitate cunoscută în mediile bisericești și în cele intelectuale, cărțile sale fiind apreciate cu mai multe distincții prestigioase cum ar fi Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (1996), Premiul salonului național de carte de la Iași (1996), premiul Fundației Soros pentru debut, premiul revistelor „Timpul” și „Convorbiri literare” din România. Din anul 1996, este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. S-a născut pe 4 august anul 1976, în Chișinău, tatăl său Valentin Baștovoi fiind profesor de logică la Universitatea „Ion Creangă”, iar mama Claudia, absolventă a Institutului de Arte, secția regie. Are studii de pictură, filozofie și teologie și a predat iconografia la Seminarul teologic din Chișinău. O vreme a fost consilier cultural al Arhiepiscopiei Tomisului, unde a fost ridicat în rangul de protosinghel (egumen) de arhiepiscopul Teodosie al Tomisului. În anul 2005 a făcut parte din Comisia pentru validarea textelor liturgice de pe lângă Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, unde a contribuit la scrierea slujbelor pentru doi sfinți români: Grigorie Dascălul și Gheorghe de la Mănăstirea Cernica. În România a susținut foarte multe conferințe și seri duhovnicești, în special dedicate tinerilor, a acordat multe interviuri, a publicat foarte multe cărți și broșuri, mereu actuale, realiste și ziditoare de suflet creștinesc, autentic.
 
Vorbind mai puțin oficial, s-ar cuveni să spunem că Părintele Savatie Baștovoi, chiar dacă este sfios din fire, așa cum îi șede bine unui călugăr, este genul de om căruia, dacă îi intră o idee în cap, nu se lasă până când n-o vede înfăptuită. I-a venit să scoată un ziar și a ieșit „Ekklezia”, una din primele publicații creștine serioase din Republica Moldova. Și-a pus în gând că ar merita să facă o editură de carte ortodoxă și, iată, la București, a apărut „Cathisma” care, în doar jumătate de an de la înființare, a lansat nouă titluri. Curtat cu insistență de multe organizații ortodoxe din România care îl tot invită în continuare să vorbească la conferințe pe teme creștine, părintele mai scapă câte o glumă față de frații lui de mănăstire de la Noul Neamț „Ei, poftim, băieții iștia vor să facă din mine un Michael Jackson...”. Dacă o să auziți cumva de o expoziție de icoane sculptate în lemn de Părintele Savatie Baștovoi, să nu vă mirați. Vorbind pe înțelesul ex-sovieticilor, Părintele Savatie Baștovoi este o „personalitate multilateral dezvoltată”. Să nu credeți însă că am pomenit întâmplător despre sovietici.
 
Ștefan Baștovoi avea vreo doi ani pe când taică-său îl învăța să călărească. Îl deprindea să privească lumea de la înălțimea unui cavaler al ateismului științific și nu scăpa nici o ocazie de a-i da câte o lecție anticlericală. Când întâlneau în calea lor preoți sau călugări, tatăl oprea calul în dreptul acestora și, arătând disprețuitor la ei cu degetul, îi spunea: „Îl vezi? Ăștia sunt dintre acei bandiți cu fustă care l-au ars pe rug pe Giordano Bruno!”. Evident, propaganda continua și atunci când gospodăreau în doi pe lângă casă. Astfel, în timp ce stivuia lemnele despicate de taică-său, viitorul călugăr afla cât de absurde și rupte de realitate sunt cele scrise în Sfânta Scriptură: „Cum putea Noe să facă o corabie atât de mare încât să încapă toate fiarele pământului într-însa? Povești, asta-i imposibil!” Sau: „Iaca deștepți, să-mi spună ei mie că Iona a fost înghițit de o balenă, că a stat în stomacul acesteia trei zile și încă s-a și rugat acolo și că, la urmă, jivina l-a aruncat afară din ea?! Povești pentru proști. Păi, fiziologic așa ceva nu este posibil! Pentru că balena are o „gâtiță” subțire și nu poate înghiți ceva de dimensiunile unui om, fie el și prooroc...”
 
Tatăl său, om citit, absolvent al Școlii de Filozofie de la Leningrad, cunoștea Biblia sau Sfânta Scriptură mai bine decât mulți dintre preoții din acea vreme, pentru că așa cerea statutul lui de propagandist al ateismului. Mergea pe la brigăzi, prin colhozuri ca să combată cu argumente darwiniste, ideologice sau lumești credința în Dumnezeu și adevărurile creștine. Îl lua uneori și pe Ștefan, căruia îi inocula convingerile sale ateiste, astfel încât copilul creștea meditând la cât de „mincinoși”, „perfizi”, „fanatici” și „criminali” pot fi slujitorii Bisericii și cât de ignoranți sunt oamenii din popor care nu l-au citit niciodată pe Marx, Hegel, Kant sau pe Lenin. Înverșunarea antireligioasă a lui Baștovoi senior ceda doar în fața morții cu care, se pare, avea o relație aparte. Zic aparte, pentru că, nu se știe de ce, ori de câte ori murea cineva din sat, ateul-ideolog se oferea să-i sape mortului groapa. „De ce să nu-i ajut pe oameni? Sunt voinic, am destulă putere”, spunea el și punea mâna pe hârleț. Vedea, probabil, un rost ascuns în a le săpa groapa consătenilor plecați „dincolo”. Cu toate acestea, așa materialist cum era, tatăl îi acorda lui Ștefan toată libertatea pentru a se ocupa cu tot ce-i plăcea și nu o dată s-a întâmplat să sape el grădina în locul fiului sau să trebăluiască doar el în gospodărie dacă îl vedea desenând sau citind ceva cu un aer concentrat. Avea respect pentru arte. „Lasă-l să creeze”, își zicea.
 
Ușile casei Baștovoi erau întotdeauna deschise îndeosebi pentru o categorie mai selectă din care făceau parte prietenii de la Leningrad, ideologi și conducători de rang raional ai Partidului Comunist, învățători și muzicanți. Baștovoi-tatăl era un mare cântăreț, unul din cântecele sale preferate fiind „Căsuța noastră”. Casa lor din Oricova, Călărași, era una dintre cele mai „gălăgioase” din sat, din cauza sindrofiilor și chefurilor care se terminau noaptea târziu, când obosea acordeonistul. Visul ateistului era să-și vadă feciorul puternic, frumos și deștept și el a făcut tot ce se putea omenește face pentru a realiza acest vis: l-a învățat să boxeze, s-a îngrijit să-i lase timp pentru lecturi și alte preocupări intelectuale sau artistice, l-a obișnuit să trăiască împreună cu prietenii și binele, și răul. Mai mult, din dragoste părintească, trecea cu vederea unele năzbâtii, pentru care ar fi trebuit să-l chelfănească, dar care, totuși, dădeau bine la un CV de „bărbat puternic”. Așa se întâmpla când Ștefan împreună cu ceata sa fura cai, meșterea arme de foc sau „demonta” cartușe.
 
Valentin Baștovoi s-a înțeles perfect cu fiul Ștefan. Dar asta doar până în momentul când între ei a intervenit Dumnezeu. Într-o bună zi, când familia Baștovoi era preocupată până peste cap de nunta întâiului născut, Ștefan a plecat să-și facă pașaport la Bălți și nu s-a mai întors. Mireasa l-a mai așteptat un an-doi, după care și-a călcat pe inimă și s-a măritat cu altul. „Mirele” s-a întors acasă în rasă de călugăr și cu un alt nume – Savatie. Baștovoi-tatăl n-a suportat să-și vadă fiul „înrolat” în rândul celor împotriva cărora a luptat conștient toată viața. „Erai băiet ca toți băieții, beai votcă, fumai, umblai cu femei, dar acum ai tâmpit! Dacă vrei să mai vii la mine, scoate-ți fusta și fii cel care ai fost, altfel nu-mi ești fecior”, i-a spus pe un ton tăios și i-a întors spatele. Nu putea suferi faptul că băiatul său a ales să asculte de autoritatea Aceluia pe ai căror slujitori el i-a disprețuit, i-a combătut și i-a blamat o viață. Nu l-a iertat pentru că a ales să asculte de chemarea Mântuitorului care i-a săpat în inimă cuvintele: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze...”
 
Și acum să nu vă închipuiți că o să vă dumiresc de ce un bărbat tânăr și destul de atrăgător, cu succese remarcabile în literatură, care nu era deloc ocolit de fete, ca să nu zic mai mult; de ce un astfel de om care a fost „educat” să urască popimea își lasă iubita în pragul nunții și merge să se călugărească și să-și consacre viața lui Dumnezeu, căruia taică-său i s-a opus toată viața. Nu cred că multă lume poate înțelege acest lucru, pentru că nu orișicui îi este dat să simtă dragostea lui Iisus Hristos arzându-i în inimă. Dar, poate vom putea limpezi anumite lucruri din discuția cu părintele Savatie. Însă, înainte de a începe dialogul, trebuie să vă spun că părintele Savatie este unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori ortodocși din România și Republica Moldova. Cărțile sale „În căutarea aproapelui pierdut”, „Între Freud și Hristos”, „A iubi înseamnă a ierta” și, mai nou, romanul „Nebunul”, „Pentru cine bat clopotele la Tanacu?” se vând în zeci de mii de exemplare în România, unde sunt foarte apreciate pentru maniera nonconformistă, simplă și captivantă de a le vorbi oamenilor despre Hristos și despre sfinții plăcuți Lui
 
- Preacuvioase Părinte Savatie, regretați ceva?

 
- Da, desigur.
 
- Ce anume regretați?

 
- Îmi pare rău că nu am făcut ceea ce ar fi trebuit să fac. Mă refer, bineînțeles, la binele pe care aș fi putut să-l fac. Dar mai mult decât toate regret că nu m-am ridicat la demnitatea cuvenită în fața celor care mă iubesc și m-au iubit.
 
- Nu vă pare rău că v-ați călugărit?

 
- Nu, asta nu. Niciodată.
 
- Credeți că suntem datori celor care ne iubesc? Oare dragostea nu trebuie să fie dezinteresată?
 
- Da, dragostea adevărată este întotdeauna dezinteresată. Și tocmai pentru asta trebuie să o prețuim. Acest preț este demnitatea noastră. Trebuie să ne ridicăm la măsura așteptărilor celui care ne iubește. Să căutăm și să întreținem dragostea. Dragostea se împlinește atunci când este reciprocă, iar această reciprocitate are nevoie de jertfire de sine. Capacitatea de a ne jertfi este demnitatea la care mă refer.
 
- Călugăria v-a adus vreo satisfacție deosebită?
 
- Călugăria îți descoperă viața dintr-un unghi la care un om obișnuit nu are acces. Am văzut și am trăit lucruri pe care sunt convins că nu le-aș fi cunoscut niciodată dacă rămâneam „în lume”. Cu toate acestea, călugăria nu este un culcuș și nici măcar un turn în care te stabilești. Este o continuă strădanie de a escalada un munte. Și dacă Sisif, în chinul său de a urca muntele, cădea de fiecare dată sub greutatea pietrei pe care era condamnat să o care, eu cad neîncetat sub propria greutate. Aceasta însă mă face conștient de greutatea pe care o port. Credința că într-o zi voi învinge și voi ajunge acolo, sus, mă însuflețește. Mă bucur că nu am rămas un simplu bolovan la poalele muntelui. Chiar dacă sunt un bolovan, vreau să fiu un bolovan care se rostogolește.
 
- Este greu să fii călugăr?
 
- Foarte greu, dar merită.
 
- Nu ați crezut dintotdeauna în Dumnezeu: ați crescut în casa unui propagandist al ateismului științific. Pe când erați copil, la ce argumente apela tatăl dvs. pentru a vă convinge că Dumnezeu nu există?
 
- Făcea uz de niște argumente tipice. Mai întâi: Dumnezeu nu poate sta pe nori, deoarece norii nu sunt decât niște vapori. Pe urmă: pe proorocul Iona n-ar fi putut să-l înghită o balenă, deoarece gâtița acesteia nu este mai largă decât un pahar de două sute de grame. Pe urmă, faptul că în corabia lui Noe n-ar fi putut să încapă toate vietățile din lume. Cam atât, în mare. Dar cred că, înainte de toate, m-a convins autoritatea tatălui, ca pe orice copil. El credea că Dumnezeu nu există și această credință a lui se baza pe astfel de argumente.
 
- Acum, că ați ajuns călugăr și preot (ieromonah), ați găsit răspunsul la aceste întrebări?
 

- Nu. Eu nu am ajuns la Dumnezeu prin raționamente. Am cunoscut un Dumnezeu viu și plin de iubire care poate să intre în viața ta și să te învăluie așa cum te învăluie mireasma unui parfum.
 
- Ați putea să mă convingeți că Dumnezeu există
?
 
- Nu.
 
- Dar ați vrea?

 
- Vreau și nu vreau. Vreau pentru că asta îl face pe om fericit și nu vreau pentru că nu-mi place să-L discut pe Dumnezeu în sensul că există sau nu există. El e prea mare și, mai ales, prea plin de iubire ca să fie nevoie să-L discut în fața unui pământean. Lui Dumnezeu nu-i place când i se pun condiții, nu-i plac pariurile, dar îi plac învingătorii. Dacă cineva este un învingător, un învingător al propriei micimi, al propriului egoism și orgoliu, Dumnezeu i se descoperă negreșit.
 
- Și totuși, cum ați ajuns la credință?

 
- Nu vreau să vorbesc despre asta. Este ca și cum m-ați întreba cum mi-am sărutat prima dragoste.
 
- Apropo de dragoste. Cum ați putut să renunțați la toate cele lume
ști?
 
- Fiecare din noi, mai devreme sau mai târziu, este pus în situația de a renunța la ceva. Bătrânețea, boala și, în cele din urmă, moartea ne desparte de această lume cu tot ce are ea frumos sau urât în ea. De vreme ce L-am descoperit pe Dumnezeu și am crezut în tot ce zice El, am simțit că îndemnul „ia-ți crucea și urmează-Mă” se referă și la mine. Am vrut să-L urmez pe Iisus Hristos nu atunci când mă vor întoarce în pat cu cearșaful, nu atunci când nu voi mai trebui nimănui, ci acum. Fericitul Augustin zicea: „Nu vreau să-i dau lui Dumnezeu ceea de ce eu însumi nu mai am nevoie”, adică bătrânețea și boala. Nici în jocul de cărți nu intri fără să plătești și cu cât miza e mai mare, cu atât taxa de intrare e mai mare. Când eram copil, jucam și eu cărți la club și prin beciuri ca Pavel Stratan și chiar dacă pierdeam mai de fiecare dată, jocul în sine mă captiva și astfel uitam de pierderi. În relația cu Dumnezeu există o înflăcărare care te face să treci peste multe din cele pe care mai înainte le considerai o mare pierdere.
 
- Vă vedeți des cu părinții, frații, prietenii?

 
- Depinde. Cu tata s-a întîmplat să nu mă văd șapte ani. Ne-am întâlnit nu demult, fără mare entuziasm din partea lui. Cu mama și frații m-am văzut mai des. Am o soră, avocat în Iași, și un frate, student în același oraș. În afară de tata, care nu suportă să mă vadă în negru, am cu toții o relație normală.
 
- În ce relație sunteți cu mama?
 
- Într-o relație de cea mai mare dragoste. Pentru mine, mama a fost și este dragostea întruchipată. Când eram mic, tata mă trimitea să aduc buruian la porc sau să fac alte treburi, nu grele, dar obligatorii. De multe ori, fugeam la joacă cu băieții, la furat cai sau la scăldat și veneam tocmai noaptea. Mama făcea treaba în locul meu și zicea că eu am făcut-o. Pentru aceasta și pentru alte atâtea lucruri o voi iubi toată viața.
 
- Ați făcut școala de pictură pentru copii pe timpul sovieticilor și Liceul de Artă la Iași. După ce v-ați călugărit, ați predat iconografia la Seminarul Teologic din Chișinău. Ce părere aveți despre scandalul iscat împotriva icoanelor în România, în anii trecuți?

 
- Lupta împotriva icoanelor nu este nouă, deși a început o dată cu instituționalizarea creștinismului. În Imperiul Bizantin s-au purtat cele mai crunte lupte împotriva icoanelor. Scopul era mai mult unul politic decât dogmatic, desigur, deși împărați ca Leon Isaurul au încercat să dea acestei campanii iconoclaste un temei doctrinar. Argumentele iconoclaștilor bizantini au fost preluate mai târziu de către protestanți. În Imperiul Bizantin, ca și în zilele noastre, conviețuiau creștini, musulmani și iudei. Spun musulmani și iudei, deoarece doar aceste două religii neagă reprezentarea lui Dumnezeu. Iconoclasmul bizantin a venit și dintr-o nevoie politică de a-i împăca pe toți. Iudeii și musulmanii au dreptate în acest sens, deoarece icoana este posibilă doar după întruparea lui Dumnezeu, întrupare în care ei nu cred. În Vechiul Testament nu putea fi vorba de o neprezentare a lui Dumnezeu. Dar din moment ce Dumnezeu S-a întrupat în Iisus Hristos, El poate fi pictat în firea Sa omenească, dumnezeirea rămânând nevăzută și cu neputință de reprezentat. Oamenii care resping icoana resping, de fapt, prezența lui Dumnezeu în lume. Lepădarea de icoane aduce cu sine o mare sărăcie spirituală. Priviți experiența protestantismului care în cinci secole nu a mai contribuit cu nimic la îmbogățirea istoriei artelor.
 
- Ați practicat sportul?

 
- Da, am făcut tenis de masă. Era singura distracție în sătucul în care am copilărit. Tata mi-a luat palete bune, vietnameze, și m-a învățat să joc. Am fost chiar campion raional vreme de câțiva ani la competițiile între elevi.
 
- Când erați în clasa întâi, tata v-a dat bani ca să vă cumpărați două perechi de mănuși de box. V-a plăcut boxul?

 
- Da, mi-a plăcut, dar n-am mers prea departe cu pugilismul. Am rămas la pumnelile pe care le făceam în scârta cu fân.
 
- Care sunt filmele dumneavoastră preferate?

 
- „Zbor deasupra unui cuib de cuci” cu Jack Nicolson și „Andrei Rubliov” al lui Tarkovski.
 
- Sunteți autorul unui roman despre copilăria sovietică, roman ce va apărea în vara aceasta la Editura „Polirom” din România – „Iepurii nu mor”. Ce sugerează acest titlu?
 
- Este un roman scris în anii studenției mele la Timișoara care a și fost publicat la Brașov, dar care a avut o circulație restrânsă. Este imperiul văzut cu ochii unui copil. De-a lungul cărții, ca o țesătură de păianjen, revine o discuție absurdă dintre Lenin și Felix Edmundovici în care răsună frânturi de lozinci, care în mintea copilului se transformă în fantasme de eroism sau de teamă. La un moment dat, faptul că iepurii nu mor devine la fel de evident ca și dăinuirea Uniunii Sovietice. Există oameni care încă mai cred că iepurii nu mor.
 
- Vă gândiți des la moarte?
 
- Da.
 
- De ce? Vă este frică?

 
- Și da, și nu, dar asta mă face să fiu om. Omul este singurul „animal” care se gândește la moarte, care își așteaptă sfârșitul. Conștiința morții ne face viața mai vie, ne aduce aminte că nu am fost lăsați zadarnic pe acest pământ. Trebuie să ne grăbim să umplem viața noastră de rost, un rost pentru care ar merita să trăiești și să mori.
 
- În altă ordine de idei, aș dori să continuăm dialogul nostru de suflet cu o întrebare care cred eu că frământă pe mulți dintre tineri, și nu doar pe tineri, și anume: De ce Evanghelia, de ce Iisus Hristos prin viața Lui, prin cuvintele Lui ne smintește pe noi?
 
- Iisus Hristos de multe ori și-a atenționat ucenicii, și prin ei pe noi, că El este sminteală. Spune Iisus Hristos: „Fericiți cei care nu se vor sminti întru Mine” (Matei 11, 6). Aceasta o spune, vedem și în Evanghelia lui Ioan, după ce le vorbește despre Taina Bisericii, despre jertfa Sa, când le spune ucenicilor că ei de acum nu vor mai mânca mana pe care au mâncat-o părinții lor, cea care s-a coborât din cer, ci vor mânca Însuși Trupul și Sângele Lui. Atunci, ne spune Ioan că mulți dintre iudeii care erau de față s-au smintit și chiar dintre ucenicii Lui s-au întors și au plecat (Ioan 6, 66). Astfel încât Iisus Hristos Îl întreabă pe Petru: „Petre, ce faci? Nu pleci și tu?”. Și spune (Petru): „Nu, unde voi pleca? La Tine sunt cuvintele vieții veșnice” (Ioan 6, 68). Și atunci Iisus Hristos le spune: „Fericiți cei care vor crede cuvintele acestea și vor face. Fericiți cei ce nu se vor sminti întru Mine”. Așa că, dintru bun început Iisus Hristos este sminteală lumii. Pentru că ceea ce ne aduce El ne scoate pe noi din comoditatea noastră, din ceea ce am fost obișnuiți. Ne scoate pe noi din noi înșine pentru a ne face asemenea Lui, pentru ca noi, prin moartea noastră, pe care de bună voie o îmbrățișăm în Botez, să ne îmbrăcăm în Învierea Lui. Și aceasta este o mare sminteală, pentru că este cu totul străină nouă și „ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit și la inima omului celui vechi nu s-au suit” toate acestea (I Corinteni 2, 9), motiv pentru care el se smintește.
 
- Ați spus că Iisus Hristos ne este străin. Totuși cei mai mulți dintre noi suntem botezați, suntem oameni care mărturisim pe Iisus Hristos sau spunem că noi suntem credincioși, suntem creștini. Cum adică Iisus Hristos ne este străin? Ce înseamnă că ne este străin?
 
- Ne spune Iisus Hristos că după roadele lor îi veți cunoaște. Să ne uităm la faptele noastre, la reacțiile noastre și vom înțelege că Cel pe care zicem că-L mărturisim, de fapt ne este străin nouă, pentru că ceea ce a smintit pe iudei, pe vechii oameni, care nu primiseră încă harul Botezului cel care ne deschide ochii cei duhovnicești „spre înțelegerea evangheliceștilor propovăduiri”, așa cum ne rugăm înainte de Evanghelie în Liturghie. Ceea ce smintea pe omul vechi, ne smintește și pe noi. Ne smintește viața noastră duhovnicească, viața noastră bisericească, care începe din altar, care începe din potir, pentru că uitați-vă câtă vâlvă și zâzanie se face în Biserică pe marginea împărtășaniei, de parcă aceasta ar fi un subiect de discuții în biserică, de parcă în Liturghie nu ne rugăm „ca toți cu o gură și cu o inimă” să slăvim pe Dumnezeu, ca toți să fim un cuget. De unde s-au luat discuții pe astfel de teme? Înseamnă că noi suntem în afara Duhului lui Dumnezeu și ceea ce mărturisim în Liturghie nu trăim în fapt pentru că, cu multă seninătate mergem în Liturghia în care ne rugăm „ca toți cu o gură și cu o inimă să mărturisim” și ieșim afară și ne certăm și facem cu totul altceva și prin asta dovedim că noi nu mărturisim ceea ce este în Liturghie. Dar asta nu înseamnă că nouă ne este Liturghia străină? Dar dacă ne este Liturghia străină, nu ne este străin și Cel care este Marele Liturghisitor și jertfă, Iisus Hristos? Atunci semnele și faptele noastre ne arată că Iisus Hristos este marele străin care încă nu a fost primit cum se cuvine de către noi, de către cei din Biserică care spunem că-L mărturisim pe El. Nu mă refer la cei care încă nu au aflat despre venirea Lui.
 
- Ce înseamnă ca toți să fim una?
 
- Ca toți să fim una înseamnă să nu mai avem nevoie de cuvinte străine, înseamnă ca cele pe care le cântăm în psalmi și în toate slujbele noastre să spună totul pentru noi și despre noi, ca aceste cuvinte să ne reprezinte pe noi pentru că socotesc că sunt cuvintele, unicele care ar trebui să le rostim, după cum și Apostolul Pavel ne spune că: „Cei cu inimă bună să cânte în psalmi” (Iacov 5, 13), „Vorbiți între voi în psalmi și în cântări”, în așa fel încât ele ne vor unifica, după cum unul este Dumnezeu Cel care a insuflat aceste cuvinte și după chipul acestui Dumnezeu. Dacă vom ajunge ca aceste cuvinte să ne reprezinte pre noi, așa cum pre El îl reprezintă, una vom fi. Când nevoia celuilalt este nevoia mea, când bucuria celuilalt este bucuria mea, când celălalt este eu și toți întru toate Iisus Hristos. Asta socotesc eu că înseamnă să fim una.
 
- Este tare greu să fi una în cugetul tău. Noi suntem tare împrăștiați și mă gândesc acum la cuvântul pe care-l aflăm tot din Evanghelie, de la Iisus Hristos, când îi spune Martei că una trebuiește, un singur lucru trebuiește. Care este acel lucru de căpetenie pe care noi trebuie să-l căutăm fiecare în parte?
 
- Socotesc eu că trebuie mai întâi să ne aplecăm asupra noastră. De ce zic asta? Pentru că drept ar fi ca noi mai întâi să ne îndreptăm cugetul către Dumnezeu. Mai întâi să iubim pe Dumnezeu „din tot cugetul și din toată inima noastră”, dar lucrul acesta este străin nouă, pentru că noi nu L-am cunoscut încă pe Dumnezeu. Și anevoios este omului păcătos să se ridice la această cunoaștere. Tocmai de aceea ne spune Iisus Hristos că asemenea acesteia (porunci) și nu mai mică, este porunca de a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți. Dar cum vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți, dacă tu însuți pe tine nu te cunoști. Dar dacă tu pe tine nu te cunoști, cum te poți iubi? Și atunci, de asta zic, că iarăși începutul este să ne aplecăm asupra noastră, și aplecându-ne asupra noastră vom descoperi un mare hău și-o mare prăpastie plină cu toată urâciunea și pustiirea a ceea ce este omul în starea lui de părăsire. Și dacă fiecare vom descoperi ceea ce suntem noi de fapt, noi vom ierta prea grabnic pe cel care ne greșește nouă, iar această iertare este de acum un început al dragostei față de aproapele. Și acest început al dragostei față de aproapele este un început al dragostei față de Dumnezeu. Și iată cum cunoscându-ne pe noi înșine, cunoscând că noi suntem ceea ce suntem, noi îl descoperim pe Dumnezeu, pentru că până și „întunericul la el este lumină”. Până și întunericul acesta din noi devine lumină atunci când îl descoperim și-L vedem și ni-L asumăm.
 
Asta zic eu că este primul lucru care trebuiește, acel „unu care trebuiește”, acel unu care devine toate mai târziu, pentru că neasumându-ne pe noi nu facem nimic. Iisus Hristos a venit și ne-a smintit tocmai prin faptul că ne-a propus să ne asumăm pe noi înșine, să fim noi înșine, căci până la aceasta a fost legea care te învăța ce trebuie să faci, care-ți dicta, care-ți poruncea ce trebuie să faci. Și această lege te făcea pe tine și tu te făceai asemenea acestei legi și erai scutit de truda de a te descoperi și lucra pe tine însuți. De aceea oamenii în această căldicime, omul vechi, omul trupesc întotdeauna cere reguli care să-l scutească pe el de responsabilitate. Și astăzi vine: „Părinte da cum să mă rog? Da cât să citesc?” Vrea o praviluță exactă, fixă, care să-l elibereze pe el de răspundere, de responsabilitate, care să-l scoată pe el din coșmarul asumării de sine, pentru că acesta este un iad pe care fiecare trebuie să ni-l asumăm la început. Iisus Hristos face această sminteală și vine și spune iudeilor că în două porunci stă de fapt toată legea și proorocii, și acestea două până la urmă sunt una: „Iubiți-vă unii pre alții!”. Așa că una singură trebuiește, uitându-ne la păcătoșenia noastră să ne-o asumăm. Și aceasta este ce a spus Iisus Hristos Sfântului Siluan: „Ține mintea în iad” - adică cunoaște că ești iad, dar „nu deznădăjdui!”. A ține mintea în iad înseamnă a te întoarce în tine însuți și a cunoaște cine ești, că tu de fapt, că tot omul este iad. Dar nu deznădăjdui pentru că Dumnezeu până la iad s-a pogorât. Și unde nu este El?... și ne poate ridica și de acolo! Aceasta una singură trebuiește.
 
- Preacuvioase Părinte Savatie ați spus că pentru a cunoaște pe Dumnezeu trebuie mai întâi să ne cunoaștem pe noi înșine. Eu cred că tocmai aici este problema cea mai delicată. Cum putem noi să ne cunoaștem pe noi înșine? Cum putem noi să ne vedem păcătoșenia noastră, să ne vedem urâțenia sufletului nostru? Cu ce ochi? Că ochii noștri de cele mai multe ori sunt astupați, cum se spune, cu o foiță de aur, la unii poate de plumb.
 
- Cu ochii noștri care în Botez s-au deschis, sunt acoperiți, deși sunt acoperiți, dar tocmai uitându-ne la noi înșine, va cădea această placă. Va cădea. Dar cum o vom deschide și mai bine? Ceea ce descoperim în noi înșine să spovedim Domnului, să spovedim preotului, duhovnicului și cerând puterea lui Dumnezeu de a vedea altele și de a lupta cu ele. Pentru că omul păcătos, prin păcatele sale, își știrbește încet-încet și limpezimea dăruită lui și ascuțimea dăruită lui de Botez, astfel încât pecetea pe care o primim noi se acoperă încet, ca orice altă pecete peste care cade praful, peste care cade orice altceva. Dar ea poate fi curățită. Poate fi curățită. Și socotesc că spovedind nu ceea ce scrie în cărți că ar fi un mare păcat, ci ceea ce-l mustră pe el, atunci în ceasul în care se află el, cu păcatele lui, cu necunoștința și orbirea lui, fie că astăzi nu înțelege că curvia este un păcat sau orice altceva, dar a înțeles și a simțit că n-a făcut bine când a greșit față de mama lui, sau față de orice altceva, sau a furat.
 
Spovedește ceea ce ai simțit tu și ceea ce tu ai considerat că este păcat și Domnul te va învăța și îți va deschide ochii și pentru altceva. Dar să nu facă un mare efort de a-și forța mintea să considere păcat ceea ce Duhul încă nu i-a descoperit lui. Că și acesta este un drum spre împietrire și spre falsificarea vieții noastre duhovnicești în care deschizând cărțile de spovedanie ajungem să numim păcate pe care noi încă noi nu le-am simțit. În acest fel îmi aduc aminte de o întâmplare a unui tânăr de la noi de acolo, un „novy russki”. A vrut să se spovedească și intră la părintele. Spovedania asta a făcut-o altcuiva pe urmă. Și spune: „Părinte vreau să mă spovedesc”. Zice: „Bine, dar te-ai mai spovedit vreodată?” Zice: „Nu”. „Du-te și ia o foaie de acolo cu păcate”. La noi la pangar sunt foi cu listă cu păcate. Și tânărul s-a întors și a plecat. Și spune apoi asta altcuiva: „Măi, eu aveam ceva să-i spun lui Dumnezeu. Ce-mi dă mie foaia aia?”. Și el a înțeles mai bine ce este spovedania decât preotul. Pentru că el avea „ceva anume” să-i spună Domnului. Acest „ceva anume”, care poate să fie o ciudățenie de spovedanie, nu după carte, dar care îl frământa pe el îi va descoperi inima lui, o va limpezi și Domnul îi va da vederea altora, dar să-și urmeze glasul lăuntric și așa să crească întru acest glas, care este glasul Duhului Sfânt din Botez, care strigă în multe inimi dintre tinerii noștri botezați, care fac păcatele și trăiesc în lumea asta, dar au Botezul asupra lor. Și mulți care vin după asta la Iisus Hristos spun: „Eee, de câte ori întorcându-mă de la discotecă să mă culc simțeam că parcă nu-i chiar bine ce fac eu”. Acest care-ți pare ție „nu chiar bine”, du-te și spune-l.
 
La un părinte bun, un prieten, vin doi tineri care spovedesc: „părinte noi am făcut legământ ca să nu mâncăm de frupt (dulce) atunci și atunci. Uite am încălcat. Vino și dezleagă-ne!”. „Dar voi ce mai faceți?” Ei trăiau în curvie liniștiți, fără să bage de seamă. Dar acest legământ l-au încălcat și au simțit că au greșit. Și părintele zice: ”Am văzut curățenia lor”. Ei nu și-au dat seama, dar au socotit și au simțit ce este păcat. Domnul, socotesc și cred, că pentru aceasta, pentru blagoslovenia și pentru dezlegarea spovedaniei lor, au aflat și altceva și socotesc că-i va îndrepta pe calea cea bună. Așa să facem și noi. Să ne apropiem. Să ne apropiem de Iisus Hristos, ascultând de glasul care suflă în noi, smintitor de multe ori pentru regulile pe care le avem noi. Dar este un glas care duce spre Iisus Hristos.
 
- Cum trebuie, pentru că ați amintit de spovedanie, este bine să ne pregătim pentru spovedanie, sau pur și simplu atunci când simțim, așa cum spuneați, atunci când ne mustră conștiința să mergem la părintele duhovnic. Sau mai trebuie să facem și altceva mai mult decât atât?
 
- Eu socotesc că este bine să te duci să spovedești ceea pentru ce te mustră cugetul. Așa am trăit-o și așa am văzut că rodește bine. Pentru că eu făcându-mi spovedania ca frate (de mănăstire) întru început, având și experiența scrierii de mai înainte, m-am trezit odată după ce mi-am tocmit spovedania: „Măi, părintele o să-mi rupă spovedania asta, n-ar fi bine s-o copiez, s-o am și eu, s-o trag la xerox, că așa o spovedanie extraordinară cum am făcut-o eu poate folosi și la alții să-i învețe cum să se spovedească”. Foarte ușor, și de fiecare dată când îmi făceam spovedania de acasă, cădeam în ispită, căci glasul cel străin îmi spunea: „Vai ce frumos te pocăiești, vai cum ai putut s-o vezi și pe asta, și pe asta ai văzut-o, și pe cealaltă, vai, dar acum nu te mândri și spune: părinte m-am mândrit în timp ce-mi făceam spovedania și chiar și acuma când spun cad în slavă deșartă”.
 
Să fim atenți la gândurile care ne suflă că în așa fel ne împrăștiem încât ajungem la nimic, batjocoriți. De asta Iisus Hristos ne spune: „Una singură trebuiește”. Vezi ceea ce te mustră pentru început și nu asculta de glasul care ușor te aruncă-n mustrarea cugetului pentru tot fleacul; că ți-ai suflat nasul și nu departe era nu știu ce, că ai simțit că ai fost așa, sau altcumva. Vezi ce este și toate păcatele și greșealele, pentru că noi greșim ca oameni și să nu uităm că în tot ceasul greșim, dar spune înaintea Domnului în tot ceasul și socotesc că Domnul dezleagă. Și tocmai cele pentru care cugetul nu te mai mustră, deși le-ai făcut, cunoaște că Domnul ți le-a iertat, tocmai pentru că nu te mai mustră, dacă tu ești un om îmbisericit, mergi întotdeauna, păzești legătura cu duhovnicul, te împărtășești, dacă te trezești că pentru unele nu te mai mustră cugetul, este pentru că te-ai rugat, ai cerut la Dumnezeu iertare, seara în rugăciune (acolo sunt spovedanii). În toate rugăciunile noastre, în majoritatea sunt spovedanii, așa că să nu te miri că nu mai simți cutare sau cutare, sau cutare. Domnul știe să te ierte, dar cele ce te mustră spune-le și mergi la duhovnicul tău.
 
Așa făceau și părinții noștri. Nu ne putem închipui în ceata Sfântului Pahomie cel Mare, care avea peste 7.000 de călugări că veneau toți cu spovedanii de-astea de două ceasuri. Închipuiți-vă ce este că până astăzi n-ar fi avut voie să moară toți călugării aceia, pentru că n-ar fi terminat toți de spovedit de atunci până acum, că astea durau sute de ani, dac-ar fi așa. Înseamnă că ei își spuneau gândurile lor: asta am greșit părinte, asta am gândit, un gând, două, nu multe, dar mai des, mai bine. Decât să faci o spovedanie la cinci luni în care să-i povestești istorii și biografii, autobiografii, mai bine du-te la părintele tău și spune-i: părinte asta mi-o fost și asta, și îi ușurezi și lui munca și ție obsesia că uiți păcatele. Nu uiți. Dacă te spovedești o dată pe an mai uiți. Dar eu zic că nu greșești dacă te duci când te mustră cugetul și spui: „Părinte asta am făcut”. Când merge părintele pe alee, sau pe unde-l vezi. Poate nu-l găsești că este totdeauna ocupat, dar tu când l-ai găsit spune-i: am făcut așa și așa. Domnul să blagoslovească. Și când vii atunci la spovedanie nu mai ești mustrat că l-ai uitat. Tu ai spus-o părintelui și în dezlegarea pe care o primești, acolo sub epitrahil, se numără și toate celelalte pe care le-ai spus pe drum sau în oricare alt loc. Așa că socotesc că bine face cel care-și cercetează duhovnicul când intră în mașină și când vede că iese din biserică și îi spune un cuget dacă-l mustră, bine va face decât să le poarte cu sine.
 
Dialog de suflet, realizat la Chișinău de Stelian Gomboș
 

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...MOTO, SCUTERE, ATV-URI, ACCESORII...Vezi aici!
www.piataaradului.ro
  Ne mandrim cu preturile accesibile pe care ha...Vezi aici!



Alte interviuri